Trădarea criticii. Ediţia a II-a

„Cea mai inconfortabilă carte a anului editorial 2009.” (Ştefan Borbély)

„Trădarea criticii este o excelentă naraţiune eseistică, o naraţiune subiectivă, inevitabil iritantă (fiind vorba de viaţa literară şi de opiniile radicale ale unui prozator care nu ezită să scrie ceea ce crede despre colegii săi), cu portrete ce se ţin minte, uneori foarte crude, alteori luminoase, dominate de superlative… Meritul ei, dincolo de calităţile literare, este acela de a deschide o dezbatere reală despre viaţa noastră literară în care grupurile se confruntă şi îşi confecţionează propria istorie şi propria mitologie. Nicolae Breban vine şi tulbură apele, enervând, probabil, pe mulţi, dacă nu pe toţi.” (Eugen Simion)

„Cartea lui Breban e una puternică, neconcesivă, sulfuroasă, emoţionantă prin miza ei optimistă, prin militantismul ei paşoptist şi prin dorinţa autorului de a înfrunta prejudecăţile şi ridicolul în numele idealului tinereţii lui, care era idealul autonomiei esteticului, în numele marii creaţii – spre care a aspirat continuu – şi în numele naţiunii române, de care nu îi e ruşine să vorbească. Dar e o carte greu de clasat. Surprinzătoare prin oralitatea ei debordantă, prin colocvialitatea ei dezlănţuită. (…) Seamănă cu un aeropag al destinelor trădate, preschimbat în pledoarie şi discurs de îmbărbătare. Şi, totuşi, ceva, în ţinuta de condotier a autorului mă îndeamnă să asociez discursul acestei cărţi cu acela al unui general roman după o bătălie pierdută sau indecisă, undeva în Nordul germanic, sau în faţa altei bătălii care ar trebui cu orice preţ câştigată. (…) Întregul discurs se întemeiază pe ideea de decădere a spiritului ofensiv, pe ideea de pierdere a vechilor virtuţi; şi aserţiunile par a veni din partea celui care a cunoscut în tinereţe o glorie şi o măreţie greu de egalat. (…) Enunţul patetic, învolburat, al discursului lui Breban – marcat de furie, de candoare, de deznădejde şi de speranţă – este capabil să absoarbă portrete, minunatele lui portrete, însoţite de celebrele jerbe de epitete brebaniene. În aparteu sunt limpezite situaţii literare (de exemplu, rolul Europei Libere şi al Grupului de Dialog Social este foarte atent şi nemilos analizat); ne sunt oferite amintiri nepreţuite pentru istoria literară, cu nu puţine idei. Pe unele dintre ele le-am adoptat deja pentru că m-au convins.” (Eugen Negrici)

„Creaţia literară, spiritul critic au fost profund afectate de polarizarea etică şi politică, după sfârşitul comunismului românesc. Etica şi politica şi-au depăşit limitele, chiar fără ca ele să ajungă la o reală putere şi autonomie. Publicul literar, subţiat de noile interese proprii unei lumi deschise, s-a risipit şi asistând la luptele fratricide ale scriitorilor şi criticilor care, sub tiranie, fraternizaseră în numele impunerii sau cel puţin al menţinerii criteriilor de artă şi valoare. A urmat un război intern, mai ales paraliterar, sau cu pretext literar, care continuă. Cele câteva corectări necesare, numite revizuiri, au fost înlocuite de atacuri excomunicatoare. Falsa comunicare, (auto)triumfală, a produs un bine aparent şi un rău esenţial. Răul vine din «casă». Breban îl constată, şi-l asumă: «Vina, orbirea, a fost şi este a noastră, într-un fel ne merităm subclasarea». Prozatorul scrie o carte de cunoscător, gândită cu o înţelegere vie, o carte necesară realităţii noastre literare, de ultimă oră, dar şi pentru un timp foarte larg, despre o literatură şi o critică «trădate» şi mai puţin traduse. Pentru că «trădare» a fost, o ştim bine, doar nu e vreun secret fer(m)ecat.” (Marian Victor Buciu)

„Dincolo de titlul provocator (mai provocator decât cel al cărţii lui Eugen Negrici), Trădarea criticii se constituie într-o pledoarie pentru literatura vie şi pentru întoarcerea tuturor, critici, poeţi şi prozatori deopotrivă, la uneltele lor. Abandonarea fantasmelor politice şi a sterilelor jocuri de putere literară şi întoarcerea la creaţia majoră pot fi, în opinia lui Nicolae Breban, premisele unei noi epoci culturale în istoria românilor. Autorul nu priveşte rolul literaturii din unghiul îngust al scriitorului, ci din cel larg, al naţiunii întregi, a cărei construcţie ca naţiune modernă a început şi s-a bazat pe literatura ei. Prezentul, din păcate, e un spectru, nu are consistenţă şi nici direcţie. Nici naţională, nici europeană. În acest haos axiologic, Breban propune ca reper dominant, tiranic chiar, buna şi bătrâna valoare estetică. E un pariu pentru care stă chezaşă însăşi opera brebaniană post-comunistă, cel puţin la fel de importantă ca aceea de dinainte de 1989.” (Răzvan Voncu)

„Extrem de important, un Nicolae Breban viu, de o forţă uimitoare de gândire şi re-gândire a sinelui şi a lumii. Practic, una dintre valenţele cărţii este şi aceasta: de repunere în chestiune a sinelui şi de re-alegere, re-asumare – nelesnicioasă, căci, până la urmă, paşi spre asumare au fost constituiţi (şi) de acest eseu – a destinului literar personal. O asumare care implică transcenderea condiţiei locale, naţionale în sens de restrângere a literaturii la un fel de provincialism cultural, înspre un statut superior. Cu toate acestea, dacă Trădarea criticii nu poate asigura o bună digestie culturii şi literaturii actuale prin problemele ridicate şi prin felul ei inedit de a se configura ca un discurs complex despre lume, doar o preconcepţie ne-ar determina să dăm dreptate obişnuinţelor contemporane în dauna celei dintâi. La urma urmei, Dostoievski şi depăşirea lui sunt doar un iluzoriu efect de perspectivă. O chestiune de reprezentare. Care am văzut câte capcane ascunde. Credem însă că Trădarea criticii va prilejui benefice seisme şi re-interogări.” (Adriana Teodorescu)

„Nu puţini vor fi , probabil, oarecum şocaţi dacă nu chiar iritaţi de titlul acestui eseu, cu atât mai mult cu cât autorul, romancierul care sunt, a avut, încă de la începuturile sale literare, critica – falanga ei cea mai tânără, mai prestigioasă – de partea sa. Dar nu va fi vorba doar de subsemnatul şi de opera sa în acest studiu şi, ca şi eseul scris la Paris în anii ‘88 şi ‘89 (ani extrem de dificili, aş zice jenanţi pentru spiritul civic românesc în comparaţie cu intelectualitatea cu mult mai decisă a vecinilor noştri de la nord), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, voi încerca încă o dată, cum am făcut şi cu două decenii în urmă, fiind în depărtare, să înţeleg, dar să şi apăr literele române, spiritul lor, afl ate într-o grea încercare.” (fragment din carte)