Psalmi

Iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu ne temem de retorica  majusculelor, al marii Poezii. (Nicolae Balotă)

Aura Christi a uimit critica de specialitate prin ample volute metaforice, calde, îndrăzneţe, abordând, în câteva volume, printr-o splendidă frondă, clasicul sonet poetic și dovedind o excelentă stăpânire a limbii, a mijloacelor specifice, într-o lirică a meditaţiei grave, adânci, exprimată în metafore, în care modernitatea şi sensibilitatea secolului se confundă, cu vigoare clară, de o marcată originalitate, tumultuos şi muzical aproape, într-o subtilă rezonanţă eufonică, cu trimiteri, accente şi imagini simbolice, cu marele torent al liricii europene de înalt nivel, de la Rimbaud şi Baudelaire, la Rilke şi Blaga. Şi, încă odată, la Țvetaieva şi Nichita Stănescu. (Nicolae Breban)

Mă auzi tu, oare, înstrăinato? Am citit poeziile tale la ceas de seară, pe o terasă, având în faţă colinele Ierusalimului. Eu nu sunt un bun comentator de poezie, cei care au scris despre poezia ta te-au „prins” foarte bine, ai forţă, un simţ rar al tragicului şi antene pentru transcendenţă… (Leon Volovici)

Ignorând retorica unei poezii postmoderniste intolerante, metonimice – balizându-se în criteriul retoricului, un trop ajunge, iată, să impună un model poetic – Aura Christi continuă să ofere un ospăţ metaforic. Psalmul coexistă cu viziunea aspră, expresionistă. Universul şi limbajul au torsiuni tragice, în naraţiuni poematice deopotrivă fruste şi fabuloase, cvasimitice. Moartea e o prezenţă familiară, ca privirea şi olfacţia însăşi. Mitul e prezent ca joc automodelator. Calea spre mit ajunge o traversare a suferinţei. (Marian Victor Buciu)

A scrie căderea apocaliptică nu e uşor. E un merit al Aurei Christi faptul de a găsi singura soluţie la această cădere fatală, dată din pornire: cel care o scrie o şi „opreşte”, „incitând rigoarea/ celui din urmă frig”. Doar un fel de zeu al poeziei, o divinitate descoperită cu greu, conştientă de destrămarea mitului, poate să impună din nou mitul: instituirea „mai viului” este cu putinţă doar datorită morţii. Învierea nu e posibilă decât datorită ei. Sensul celei mai mari dintre taine se dezleagă, astfel, paradoxal, prin răsturnarea negativităţii generale a sensului. (…) Descoperirea făcută de poetă este că realul însuşi are origine poetică (nu reală!), prin căderea în „emisfera cealaltă”, de parcă Dante însuşi ar fi acum reeditat în altă semantică: „Ah, calul e fiu al pegaşilor dintotdeauna”. Fiinţele existente îşi au obârşia în himere, iar realitatea ia fiinţă din metaforă. (…) Altă „descoperire” poetică: întreg mitul temporal al omenirii poate fi ranversat. (…) Iată, deci, cum se poate recupera mitul într-o epocă în care toată lumea postmodernă a visat la demitizare şi dez-iluzionare pentru a se apropia de realul ca atare. (Ștefania Mincu)

„Cineva m‑a uitat aici

Cineva m‑a uitat aici.
Nu din greşeală
şi nici din grabă.
Pur şi simplu
a trecut mai departe
cum trece timpul.
Soarele a irupt sub gene;
cozile de cometă
s‑au făcut de secoli aer, fum.
Zeii s‑au retras în copaci.
Cineva m‑a uitat aici
şi eu îmi ispăşesc vina
de a nu pricepe
cum să‑i aduc aminte,
cum să‑l chem,
din ce cântec,
din care blestem
holbându‑se la ezitarea
materiei de a se face
scrum.” (fragment din carte)