Retorica Parodiei

„Parodicul nu este doar unul dintre modurile comice; el este rezultatul variatelor încercări pe care literatura le face spre a se reînnoi prin autonegare. Asumându-şi acest rol, literatura parodică are luciditatea de a-şi etala mecanismul auto-producerii, analizându-şi exagerările, dar şi constitutivele convenţii. Această întoarcere spre literaritatea literaturii pe care mizează orice demers parodic este camuflată prin aparenţa orientare spre diferiţi autori, texte sau stiluri. Orice parodist este, simultan, explorator prin textele altora, dar şi autorul ce-şi analizează lucid teritoriul propriului text. Una dintre aceste două dimensiuni poate fi dominantă într-o parodie, oscilaţiile fiind generate atât de parodist, cât şi de contextul estetic căruia acesta îi aparţine. Dacă, în mod normal, principiile critice urmează dezvoltării formelor literare, discursul parodic este un discurs critic conştient deghizat în forma literară sau un discurs literar cu finalitate critică. Vorbim de parodia studiată estetic şi nu de parodia ca simplaă deformare, comisă din ignorantă.”

O fenomenologie a parodicului din Evul Mediu, epoca modernă şi postmedernă, această carte oferă şi analiza parodicului în operele unor scriitori ca Urmuz, Caragiale, Cărtărescu ş.a.

„Analiza câtorva creaţii parodice reprezentative ale literaturii române are drept finalitate detalierea modului în care se modifică ţintele parodiei şi atitudinea parodistului. Am selectat câte un parodist reprezentativ pentru o anumită perioadă a literaturii române pentru a urmări fenomenul parodic în diacronie, încercând să surprindem elementele constante, dar şi invariantele unei viziuni proprii.” (fragment din carte)