Spovedanie este o „fenomenologie a spiritului”. Ea relatează succesivele căderi ale autorului şi tentativele sale de renaştere. Ea urma să introducă disocierea sistematică a adevărului de dogmatica bisericească. Tolstoi îşi dezvăluie cu sinceritate criza şi căutările de până către sfârşitul anilor şaptezeci. Prin violenta sa confruntare de sine, el marchează cezura dintre tot ce întreprinsese până atunci, părelnic şi fals, potrivit părerii sale – şi presupus mântuitorul liman la care ajungea acum, pentru tot restul vieţii. E povestea pierdutei şi recâştigatei sale credinţe. (…) De dragul adevărului s-a angajat în căutarea lui Dumnezeu. A alternat stări de încredere şi disperare. A scăpat însă de tentaţia sinuciderii. S-a întors, în chip conştient, la spontana sa încredere în viaţă, din copilărie. Căci a priceput echivalenţa lui Dumnezeu cu viaţa.
Dar i-a apărut o problemă nouă: cum să împace dragostea pentru poporul muncitor, simplu, cu ritualurile bisericeşti pe care poporul le îndeplinea firesc? A citit lucrări teologale ruse. Ele se bazau pe dogma infailibilităţii Bisericii. Nu putea s-o accepte. Nu putea să recunoască multe alte prescripţii, taine, simboluri. S-a tot străduit să se umilească. La prima împărtăşanie, după mulţi ani, abia a reuşit să înghită „sângele” şi „trupul” fără sentimentul profanării. (Ion Ianoşi)
„Încep cu sfârşitul. La 1 martie 1881 un grup de narodnici l-a ucis la Petersburg pe împăratul Alexandru II. A fost înscăunat fiul său, Alexandru III. Tolstoi i-a trimis o scrisoare în care îi solicita clemenţă în procesul asasinilor. Scrisoarea trebuia să ajungă, prin prietenul său Nikolai Strahov, la ober-procurorul Sinodului pravoslavnic, Konstantin Pobedonosţev. Acesta nu a înaintat-o ţarului. Atunci Strahov a găsit o altă cale de acces. Împăratul nu i-a răspuns însă scriitorului. Iar atentatorii au fost executaţi.” (fragment din carte)
Recenzii
Nu există recenzii până acum.